Fără direcţie
Nu ştiu de unde vin. Nu aparţin nimănui.
Ard în mine, mocnit, tăciunii uni foc aprins cândva, demult, nu ştiu de către cine. Să pun gaz peste ei, mi-i frică. Mă îngrozesc însă la gândul că s-ar putea stinge.
Dă-mi o mârţoagă şi voi mânca pământul, încotro văd cu ochii. Aşterne-mi un baldachin şi mă voi tolăni o veşnicie în el.
Sufletul meu ia forma colinelor care-mi străjuiesc orizontul. Sunt o câmpie uneori, sunt un munte … foarte, foarte rar.
Nu am nici o direcţie precisă înspre care mă îndrept.
Dar ştiu că voi ajunge.
Daravera 
frumos scris. inspirat dintr-un caz real? :))
allways!
Profund;-)